Blancanieves (2012)

   După ce Hazanavicius a câştigat tot ce se putea câştiga cu al său „The Artist”, venit parcă de nicăieri, este rândul lui Pablo Berger să-și încerce „norocul” cu un alt film mut şi alb-negru, asta fiind însă singura asemănare dintre cele două.

Dacă ar fi să ne luăm după anumite informaţii, „Blancanieves” nu este un film venit în urma succesului celui amintit mai sus, ci este un proiect început cu mult timp în urmă, care a avut doar ghinionul să nu fie terminat la timp și să nu profite primul de pe urma aprecierilor unui astfel de film în aceste vremuri dominate de bugete impresionante și de efecte 3D.

Dacă ar fi să ne luăm după lucruri concrete, deși are peste 30 de premii pe la diferite festivaluri, filmul de față nu a reușit să intre pe lista de 5 filme străine nominalizate la Oscar și nici nu a obținut vreun premiu important în afara Spaniei (poate doar cel pentru costume la „European Film Awards”), ceea ce ne îndreptățește să credem că și dacă ar fi apărut înaintea lui The Artist tot nu ar fi avut același impact.

Lăsând deoparte aceste lucruri mai mult sau mai puţin importante, despre Blancanieves pot spune că mi-a mers la suflet, fără a îmbrăţişa snobismul arhicunoscut ce graviteză în jurul unor astfel de filme şi fără a folosi cuvinte mari de genul „capodoperă”, pentru că, nu despre asta-i vorba. Ca să fiu subiectiv până la capăt, mi s-a părut mult mai energic, mai emoţionant şi cu o creativitate mult mai bine conturată în comparaţie cu producţia lui Hazanavicius, chiar dacă-i lipsit de orice iz intelectual şi de un mesaj pe care spectatorul dornic de concluzii să-l rumege.

În mare, vorbim de basmul fraţilor Grimm, Albă ca zăpada, transpus în Sevilia anilor ’20. Împăratul se numeşte Antonio Villalta, un faimos toreador paralizat, mama vitregă este o soră medicală pe nume Encarna, care profită de pe urma tragediei acestuia, Albă ca zăpada se numeşte Carmen şi este o fetiţă umilită de mama vitregă care învaţă pe ascuns meserie de la tatăl ei, iar piticii sunt nişte circari care o ajută pe Carmen la un moment dat să-şi redescopere identitatea şi pasiunea pentru coridă.

Păstrând în esenţă firul narativ al basmului şi dramatismul specific şi uşor clişeic, două puncte unde merita riscat mai mult dacă se dorea ceva extraordinar, filmul se impune printr-o atmosferă iberică excelent redată (decorul şi costumele), printr-o coloană sonoră superbă (ce merge perfect ascultată şi separat), printr-o viziune regizorală plină de imaginaţie şi mereu stăpână pe situaţie în jocul său cu elementele cheie din basm şi prin expresivitatea celor două actriţe, Maribel Verdú şi Macarena García.

Concluzie: Cu originalitate şi cu un simţ artistic deosebit, Pablo Berger aduce un omagiu filmului european al începutului de secol XX şi ne oferă un film mut şi alb-negru aşa cum trebuie făcut pentru a ne implica şi captiva suficient încât să nu simţim lipsa dialogului.

VERDICT:

Official Site: http://cohenmedia.net/blancanieves/synopsis/

Sites: IMDb  Rotten Tomatoes  Metacritic  Cinemagia  CinemaRX